Scrisoare către Vladimir Tismăneanu

Paris, 3 iulie 2006

Domnule Vladimir Tismăneanu,

În 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismăneanu - şi nu numai - în 11 puncte” în replică la interviul luat de A. Goşu, publicat în revista 22.

Numai că nici “22” (Rodica Palade) nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S. R. Stănescu) nici “Adevărul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie în Post Scriptum) nu au răspuns, cu excepţia ultimului, care a transmis hotărîrea: NU.

Dacă aş fi în locul lui Vladimir Tismăneanu, m-aş îngrijora. Sunt convins că din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismăneanu - ar însemna să ne întoarcem în cumpliţii ani 1948-1958 când la “puritatea ideologică” a textelor apărute în volume, în presă vegheau: delirantul Chişinevschi, ferocele Răutu, subalternii săi devotaţi Valter Roman, Leon Tismăneanu, Goldberger, Ofelia Manole şi alţi tovarăşi de alte naţionalităţi de sinistră amintire.

Pentru a-şi “repera” onoarea, Vladimir Tismăneanu (dar vrea? - vom verifica numaidecât) are de făcut următorul lucru:

Să se adreseze şefilor publicaţiilor respingătoare, propunîndu-le textul de mai jos, însoţit de scrisoarea de faţă, în virtutea toleranţei, chiar dacă aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a închis gura când m-a anunţat că nu mai fac parte din Comisia prezidenţială pentru studierea comunismului - fiindcă îmi lipsesc standardele…

Dacă va pretinde că el, Vladimir Tismăneanu este un biet profesor la Maryland, în trecere prin Bucureşti (în momentul de faţă aflat la odihnă binemeritată la Sinaia, Mamaia, Tataia) şi că nu are nici o putere (sic) să ceară, să impună, să dikteze - îi voi răspunde cu o anecdotă adevărată:

Acum câţiva ani, în Franţa izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort în 1960) scrisese în Jurnalul său publicat, că la postul de radio France Culture lucrează mult mai mulţi redactori evrei decât neevrei, iar aceştia invită în emisiunile lor prieteni, colegi - tot evrei - mai numeroşi decât neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, în virtutea dreptului de expresie, îşi exprimase o opinie care, nu întâmplător era şi exactă - şi nu doar privind posturile de radio, ci şi la cele de televiziune - dar ce campanie a fost orchestrată împotriva fiorosului “antisemit”! - la care au participat, cu sfânta-le indignare tenorii (în România li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate.

Singurul dintre intelectualii care nu s-a năpustit să dea cu parul în capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni săptămânale, “Répliques” pe care o deţine şi azi. Evenimentul se petrecea înainte de izbucnirea ultimei Intifada - provocată de Ariel Sharon, astfel ajungînd la guver-nare - deci pe când Finkielkraut mai era o persoană rezonabilă, cu care se putea discuta (chiar şi despre Palestina, fără ca el să invoce “argumentul demografic”! - depun mărturie, pe atunci eram în relaţii normale) - şi care a intervenit ca un şef de clasă, bătînd din palme, cerînd atenţie şi spunînd, în esenţă:

Este adevărat ce susţine Renaud Camus că la France Culture sunt mulţi redactori evrei - dar ar fi trebuit să recunoască: nu toţi. Fiindcă suntem în Franţa unde chiar şi francezii au dreptul să lucreze la acest post de radio… (sublinierea îmi aparţine).

La o astfel de insolenţă nimeni dintre bravii francezi nu a răspuns: şi ei sunt traumatizaţi, paralizaţi de culpabilizarea cultivată consecvent de holocaustologi.

Eu însă, român fiind - chiar de nu am nici un fel de cetăţenie (româna mi-a fost furată de Statul român în 1977 şi nerestituită nici azi - cu scuze), îmi spun că românii mei n-or fi ei chiar atât de laşi, de nedemni - cu condiţia ca un evreu să le dea bilet de voie la exprimare, fie şi cu perfidia unui Alain Finkelkraut.

Aşadar îi propun lui Vladimir Tismăneanu să se adreseze el tovarăşilor responsabili de ziare-revistei posturi de radio şi televiziune, recomandîndu-le să publice textul “Despre Vladimir Tismăneanu - şi nu numai - în 11 puncte” însoţit de scrisoarea de faţă. Astfel va face să înceteze zvonul că el ar fi dat dispoziţia de a i se înterzice lui Goma dreptul de a publica - cu atât mai puţin: dreptul la replică - în româneşte, în România.

Tot se lăudase (despre V. Tismăneanu este vorba, în continuare) că el va face tot ce-i stă în putere pentru ca Goma să poată publica, în limba sa, în ţara sa - ei bine, iată ocazia!

Drept care ataşez textul cu pricina şi aştept rezultatul intervenţiei sale - în favoarea mea.

Paul Goma

http://paulgoma.free.fr